Ușor, roțile avionului ating pista. În valuri de aplauze se continuă lungul drum până la finger, întâi cu o viteză, probabil (?!), de sute de kilometri la oră, apoi zeci, câțiva… În tot acest timp, mesajele telefoanelor mobile intră cu aceeași rapiditate. Zdrang – zdrang , compartimentele de deasupra scaunelor se eliberează de bagajele de mână, iar culoarul Boeingului este deja plin de pasagerii urcați de la București. Când roțile nu se mai învărt este deja coadă până la cabina pilotilor. Câțiva ”dubioși”, rămași la locul lor, privesc mulțimea care se înghesuie să iasă cât mai rapid din avion. Probabil, teama de a rămâne la bordul aeronavei și a te întoarce la destinația de plecare este mai mare decât teama penibilului. Minute în șir, gălăgioșii pasageri protestează față de lentoarea cu care se fac lucrurile. Chiar, de ce nu se deschide ușa odata? Statul in picioare, claie peste grămadă, face varice și obosește!
Disperarea de a fi primul care iese din avion, primul care urca, continuă să mă uimească cu fiecare aterizare și decolare. Cozile la check-in , mai ales cele formate la zboruri chartere, de asemenea. Împungerile, înjurăturile, apostrofările din aeroport sunt, de altfel, servicii incluse în pachetul achiziționat de la turoperator. Despre coada de la îmbarcare, aceea formată cu minute bune înainte de a fi permis boarding-ul, nici nu mai pomenesc.
Semnalele din avion, îndrumările însoțitorilor de bord, regulile de călătorie sunt de formă. (Îmi amintesc de codul rutier, între noi fie vorba). Când românul plătește, lume îi e la picioare: are drepturi, indiferent de circumstanțe. De multe ori, mi-e rușine că asist la așa ceva. De altele, am impresia că puterea exemplului poate schimba atitudini. ”I’m on a mission to civilize” îmi spun și cred că reușesc ceva, pentru că văd că doamna de la 17 C își pune geanta sub scaunul din față , iar domnul de alături își strânge resturile de mâncare în punguța cu ”Enjoy”, imitându-mă aproape perfect. Însă mersul la toaletă în plină decolare sau chemarea însoțitorului de bord pentru o cafea tot în astfel de momente mă face să mă întreb: și… noi când ne civilizăm?
