În ciuda gerului de crăpau pietrele ce s-a abătut săptămâna asta asupra Bucureștiului, am făcut o incursiune urbanistică în istoria orașului, alături de un cuplu de turiști din Sibiu și Polonia. Și cum cei doi tineri doreau să descopere Capitala României dincolo de traselee turistice incluse în ghidurile clasice de turism, m-am gândit că o vizită la Casa Melik, din Mahalaua Armenească, ar fi propunerea perfectă.

De ce tocmai această casă, pitită pe Strada Spătarului, în coasta unor blocuri, cel mai probabil de factură comunistă, al cărei farmec a fost știrbit de ciopârțirea necugetată a proprietății inițiale? Simplu: este cea mai veche casă din București, ce ar putea fi încă locuită, și pe care istoria zbuciumată a orașului, presărată de numeroase cutremure, incendii, revolte, revoluții și războaie nu a reușit să-o înfrângă. De altfel, există o legendă urbană ce oferă o explicație spirituală longevității caselor din Mahalaua Armenească: oamenii care le-au ridicat aveau suflet curat și bun, atribute ce s-au transferat asupra zidurilor, conferindu-le acestora rezistența necesară supraviețuirii în vremuri nu tocmai prielnice.

Dar să revenim la istoria Casei Melik, în prezent sediul Muzeului Theodor Pallady. A fost odată ca niciodată, pe la 1760, un spătar cu dare de mână, ce ocupa una dintre cele șapte cele mai de seamă poziții în Țara Românească. Boierul român, al cărui nume n-a răzbit însă până în vremurile noastre, și-a ridicat, pe un teren ce era mărginit de actuala Biserică Armenească și Calea Moșilor, o casă falnică, caracteristică arhitecturii civile tradiționale românești, așa cum mai pot fi văzute și acum în Oltenia sau în Prahova. Catul de la parter era destinat dependințelor și adăpostea bucătăria, spălătoria, cămara, în timp ce la etaj cerdacul închis cu geamuri, pe unde se făcea și accesul în casă, dă într-un hol, separat de sufragerie prin uși glisante.

Casa Melik

Armenii, masonii și pașoptiștii

Despre viața și istoria casei din acele vremuri nu ne-au parvenit informații suplimentare, următorul indiciu istoric despre Casa Melik datând de la începutul sec. XVIII, când trece în proprietatea unui negustor armean, la fel de înstărit precum boierul nostru român. Iar odată cu acest nou capitol, locuința din cartierul armenesc devine scena unor povești de viață, în care se împletesc dragostea, politica, societățile secrete și destinele frânte în mod tragic.

În 1815, după moartea spătarului român, casa este cumpărată cu 1.400 de taleri, sumă impresionantă pentru acele vremuri, de către negustorul armean Chevorc Nazaretoglu (comerciantul și-a schimbat numele de familie pentru a-i da o rezonanță turcă, intuind că afacerile sale vor avea mai mult de câștigat așa). Șapte ani mai târziu o renovează, păstrând stilul arhitectonic inițial, și a locuit aici până când viața i-a fost curmată în incendiul de proporții ce a afectat Bucureștiul în 1847. Casa a rămas moștenire fiului său cel mare, Agop, despre care folclorul urban spune că ar fi fost francmason, acesta dăruind-o drept zestre unicei sale fiice, Ana.

Ana s-a căsătorit cu arhitectul armean Jacob Melik, avocat școlit la Paris, care ar fi avut și el legături strânse cu francmasonii, și, după cum spuneau oamenii vremii, de asta ar fi și luat-o drept soață pe fiica lui Agop. În timpul șederii sale în Capitala Franței, de unde s-a întors în 1844, Jacob Melik s-a împrietenit cu liderii mișcării pașoptiste, iar pe baza acestor legături s-a născut una dintre cele mai faimoase legende legate de Casa Melik.

Se spune că, în timpul Revoluției Pașoptiste, armeanul și-a transformat casa într-o ascunzătoare, Ion Heliade Rădulescu, C.A. Rosetti și Ion Brătianu reușind să scape de prigoana autorităților tocmai pentru că acestora nu le-ar fi trecut prin cap să-i caute taman în Mahalaua Armenească. Ba mai mult, umbla vorba că pivnițele Casei melik s-ar fi întins pe kilometri întregi, comunicând cu ale case din zonă, deținute de masoni.

Ana Melik, muza scriitorului Mateiu Caragiale

Și cum din nicio poveste sau legendă nu poate lipsi și latura romantică, Casa Melik are și o asemenea istorie amoroasă. Frumusețea Anei Melik era celebră în saloanele Bucureștiului acelor vremuri, soția avocatului armean stârnind pasiuni aprinse în sufletele bărbaților. Printe cei ce i-au căzut în mreje numărându-se chiar scriitorul Mateiu Caragiale, pentru care Ana Melik ar fi fost muza inspirației atunci când a creat romanul Craii de Curtea Veche. Din nefericire, Ana Melik a avut un sfârșit tragic, în 1913, când a murit într-un incediu provocat de propria-i neglijență.

Potrivit testamentului său, Casa Melik trebuia să ajungă în posesia comunității armene, pentru a fi transformată într-un azil destinat văduvelor sărace. Dar urmașii soțului său n-au privit cu ochi buni dorința Anei, timp de șapte ani judecându-se cu reprezentanții comunității armene pentru a intra în posesia casei. În 1920, după ce-a câștigat procesul, Eugen Melik îl tocmește pe arhitectul paul Smărăndescu pentru a restaura casa, iar un an mai târziu îndeplinește totuși dorința Anei Melik și donează clădirea parohiei armene, care o transformă în azil.

De la chiriașii comuniști la muzeu de artă

După venirea comuniștilor la putere, în 1947, Casa Melik are aceeași soartă crudă precum mai toate imobilele istorice din București, fiind dată cu chirie unor oameni ce reușesc, până în 1960, să o transforme aproape într-o ruină. Biserica Armenească o donează în 1960 autorităților locale, un deceniu mai târziu fiind din nou restaurată și, în 1971, este inaugurată aici o filială a Muzeului Național de Artă, ce va adăposti colecția personală a familiei Răut, donată în anii 1960 statului român.

Gheorghe Răut, originar din Moldova și director al Băncii Marmorosch Blank din Paris timp de mai mulți ani, a fost vecin de apartament cu pictorul Theodor Pallady, acesta lăsându-i lucrările sale din perioada în care a creat în Capitala Franței. După moartea pictorului, Răut a decis să doneze două treimi din impresionanta sa colecție  de artă statului român, printre exponate numărându-se și desenele și picturile lui Theodor Pallady. Colecționarul român a avut o singură doleanță: colecția să fie expusă în Casa Melik, pe care probabil o vizitase și îi rămăsese în suflet.

Casa Melik, o istorie vie a Bucureștiului

Farmecul arhitecturii tradiționale românești, lemnul ce scârțâie la fiecare pas, amintind parcă de casele bunicilor, dar mai ales poveștile pe care zidurile le-ar putea spune sunt tot atâtea motive pentru a face un drum până pe Strada Spătarului, la numărul 22. În curtea conacului, la adăpostul cerdacului din lemn, istoria Bucureștiului îș deapănă firele celor care vor să o asculte, indiferent de anotimp. Detalii despre programul de vizitare și tarife puteți găsi pe site-ul muzeului.

Haideți să redescoperim Bucureștiul! 🙂